seara cred ca respir cel mai bine. alaturi de liniste pot sa imi vad de zgomotul meu. nimic nu ma opreste sa ma uit pe geam si sa urlu cat ma tine mintea. nu ma va auzi nimeni.
simt ca seara pot sa fiu eu. simt ca pot sa iubesc fara varsta, fara cratima, fara tine, cu tine, fara noi. pot si trebuie sa intelegi ca e suficient.
respir mirosul cartii. respir imaginea ce mi-a ramas in minte cu tine si parca astept sa vad si sa te vad. e ciudat cum pot sa te imbratisez de la distanta si totusi sa simt ceva. si simt cum am gadil in varful degetelor si simt cum sa inrosesc si e teama. oh, teama aia ce imi este "prietena". as vrea sa fiu si eu in fata ei si sa ii spun ca nu imi pasa daca ma deformez in liniile mintii, ca nu imi pasa daca creierul isi pierde ruta normala..vreau doar sa pot visa NORMAL.
simteam ca alaturi de el, sunt eu si totusi pot sa fiu si altcineva. imi pregateam discursul si cand aparea ma pierdeam in timp ce el se apropia. fiecare pas imi rupea din mine constiinta. imi este atat de simplu sa cred ca e vorba de altceva.
mi-e frica de mine. mi-e frica de noi. mi-e frica ca reactionez ca un balon ce sta sub amenintarea acului. stiu ce vreau si daca cer, imi este frica ca am sa primesc. am invatat ca desi timpul se joaca cu mine, tot eu castig. mi-e frica ca pot sa fac rost de o inima chiar daca nu am nevoie de una. mi-e frica ca pot sa strang mai mult din pleoape, sa simt o lacrima rece si sarata si atunci cand ma trezesc sa am ce vreau langa.
simt cum ma afund într-un nor de vată.
si totusi e atat de aspru.
simt cum nu trece viaţa fără de lacrima sărată.
si totusi ma bucur.
simt cum mă fărâm în sclipiri de piatră mată.
si stiu ca e imposibil.
simt cum viaţa trece aberantă.
si stiu ca va fi langa mine.
şi mai simt ceva...
simt cum fuge...treptat...sufletul departe de mine.
No comments:
Post a Comment