promisiuni...

a sunat si m-am ridicat. m-am incruntat si am simtit frica ce imi inunda capul, gandirea, judecata ideile. m-am speriat de ce gadesc si de ce era sa se intample. muscam din mine si din ceea ce facusem. priveam lumea linisita si voiam sa musc din ei sa vada cum e sa stai intr-o infecta mucegaiala de suflet. sa se simta abandonul ratiunii si sa ai o ceata a negurii.

nimic. pustiu. vid. abis. lipsa.

si imi simteam obrazul biciuit de cruntele izbituri ale lacrimilor. mi-am promis ca nu o sa-l mai las sa imi faca asta. si iata, dupa sapte ani simteam ca se repeta trecerea atei prin acul chirurgical.
vedeam sange, ura lui si pierderea mea in inconstient. simteam pudoarea, mila, dezgustul, pasiunea si umbra. n-am mai simtit de atunci tonul vocii lui. pana azi.

voiam sa ma dizolv in asfaltul pe jumatate inghetat. sa raman acolo, nemancata, neimplinita, dar macar eram in siguranta. simteam cum paseam pe creier. simteam cum ideile bune erau ingropate in cimitirul lor, dar ideile pustii veneau in bantuirea viscerelor.

nimic nu mai era bine. lumea vorbea dar eu nu auzeam. imi pasa de ritmul lacrimilor si de presiunea degetelor ei pe obrazul meu. m-a linistit pentru doua secunde doar pentru ca mi-a zis ca era dispusa sa imi ia din durere.


niciodata nu am sa uit cum zburam in tacerea groteasca. simteam durerea, se vedea zbuciumul si alaturi, detasat, era el, calm si in acelasi timp razbunator.

n-am sa vreau sa ii vad fata pana maine dimineata. scuzele nu-mi ajung. frica si spaima vocii imi vor framanta interiorul, capul si ma voi ineca in lacrimile mele si ale singurei persoane care stiu ca iarta.

nu, n-am sa iti uit tonul, promisiunile crunte si abisul ciclic in care ma lasi sa zac inconstienta si in acelasi timp supusa.

uit, ma linistesc, ingrozesc, plang in bratele fiintei mele.

promit ca n-am sa uit glasul lui si chemarea ce avea sa ma dezumanizeze.

nu uit. PROMIT!