pentru ca m-am speriat de mine si de siguranta cu care am inceput totul.
pentru ca am o fericire neagra constientizata si pentru ca plang de o fericire morbida cu gandul ca dupa tine nu o sa mai fie nimeni ca tine.
pentru ca niciodata nu ma stiu suficient, pentru ca simt viata ca pe o adiere, nu ca pe un vant. nimic nu e concret si totul e in deriva.
daca tot stau inchisa in clepsidra colectiei de oameni eu zic ca e mai bine sa nu ies niciodata.
ma mint inconstient ca va fi bine, ca nu o sa regreti ca ne-am cunoscut, ca ma joc cu focul si ca degeaba am totul cand de fapt nu am nimic..cand de fapt nu sunt.
nu sunt altceva decat umbra umbrei vietii mele. atat de metafizic ma simt si ma doare propria-mi absenta. si ma cert cu dumnezeii mei. si ma cert ca nu stiu ce sa simt langa malul celui mai adanc rau.
si am propria mea era in care poate eram un om normal. cersind de la cersetori de viata, ma compun ca sa amce sa fac in zilele fericite, pentru unii, cand ploua afara.
atat am avut de ales. si totusi am stat si inca mai stau. speriata ca niciodata, simtind ce n-am simtit.
poate te va ajuta faptul ca sunt si nu stiu daca imi doresc.
de ce sa aleg variata asta cand o pot alege pe cealalta?
de ce prefer sa ma prinda politia sufletelor uitate si sa-mi spuna ca imi accelerez situatia de a mai fi asa neputincioasa cnad eu stiu ca n-am?!
a..uitate in plicul coltului de la tine...ma cert cu el si cu faptul ca ma imbata degeaba.
No comments:
Post a Comment